Faptul că în urma referendumului din 23 iunie 2016 s-a decis ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană, eveniment ce urmează a avea loc la 29 martie 2019, este o realitate ce produce, pe lângă consecințe de natură politică, economică și nu numai, importante consecințe ce vor afecta relațiile juridice. Într-adevăr, până la acel moment Regatul Unit face parte din Uniunea Europeană, ceea ce îi conferă calitatea juridică de stat membru, generând toate consecințele prevăzute atât de tratatele și convențiile internaționale ce operează cu noțiunea de stat membru al Uniunii Europene, cât și cele prevăzute de toate actele juridice ale Uniunii Europene care au în vedere această noțiune.

Este exemplul astfel al dispozițiilor privind efectele pe care o hotărâre pronunțată de o instanță dintrun stat membru le va produce în celelalte state membre. În prezent, aceste aspecte sunt reglementate și intră sub incidența Regulamentului UE nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (în continuare „Regulamentul”). Până la momentul ieșirii din Uniune, potrivit dispozițiilor 36 și 39 din Regulament, o astfel de hotărâre va fi recunoscută în celelalte state membre fără să fie nevoie de o procedură specială, respectiv va fi executorie fără să fie necesară o hotărâre de încuviințare a executării.

În aceste condiții, problemele ce vor apărea în practică în legătură cu aceste dispoziții ulterior ieșirii Regatului Unit din Uniune privesc efectele unei hotărâri executorii pronunțate în Regatul Unit anterior Brexitului, moment la care Regatul Unit este stat membru, însă care se dorește a fi pusă în executare ulterior acestui moment, dată la care Regatul Unit este considerat stat terț.

Într-adevăr, există posibilitatea ca post-Brexit să existe o înțelegere între Regatul Unit și Uniunea Europeană, prin care să se stabilească faptul că Regulamentul va fi pe mai departe aplicabil în relația dintre Regatul Unit și statele membre rămase. În cazul în care nu se va întâmpla însă acest lucru sau nu va interveni un alt acord care să producă în principiu efecte similare cu acest Regulament, vor fi incidente distincțiile făcute mai jos. În realitate, va fi foarte dificil ca dispozițiile Regulamentului să rămână pe mai departe aplicabile astfel cum se întâmpla la momentul la care Regatul Unit era stat membru.

Cum vor putea fi puse în executare hotărârile din Regatul Unit post-Brexit?

Astfel, interesează efectele unei hotărâri pronunțate în Regatul Unit la un moment la care, atât încheierea contractului, cât și pronunțarea hotărârii, Regatul Unit era stat membru al Uniunii. Întrebarea care se ridică este dacă recunoașterea și executarea acesteia vor cădea sub incidența Regulamentului sau, din contră, va fi necesară recunoașterea și încuviințarea executării acesteia de către instanța națională, astfel cum este cazul în România spre exemplu, în cazul în care ar fi sesizată o instanță din țara noastră. Momentul la care trebuie să ne raportăm în acest caz, este acela la care se dorește punerea în executare a hotărârii pronunțate de o instanță din Regatul Unit. În cazul în care la acel moment Regatul Unit nu mai este stat membru al Uniunii, respectiva hotărâre nu se va mai bucura de recunoaștere și executorialitate în statul membru în care se dorește executarea. 

Cu alte cuvinte, problema care se ridică este dacă caracterul executoriu și în alte state membre ale Uniunii, în afară de cel în care a fost pronunțată hotărârea, va rămâne un atribut al hotărârii respective în restul statelor membre ulterior Brexitului sau nu. Argumentul în favoarea răspunsului afirmativ constă în faptul că la momentul la care a fost pronunțată, respectiva hotărâre aparținea unui stat membru. Argumentul în favoarea răspunsului negativ este acela că la momentul la care se dorește executarea, instanței din statul membru sesizat i se va cere executarea unei hotărâri provenind dintrun stat terț.

Considerăm că cel de-al doilea argument va prevala, întrucât potrivit Regulamentului, dispozițiile de procedură aplicabile în acest caz sunt cele din statul membru sesizat. Or, luând exemplul C.proc.civ. român, executarea silită este un nou proces, căruia îi vor fi aplicabile dispozițiile procedurale de la momentul la care este declanșată executarea. Iar, la acel moment, hotărârea pronunțată anterior în Regatul Unit nu se mai bucură potrivit dreptului intern (Regulamentul UE nr. 1215/2012, fiind parte integrantă din dreptul intern) de caracter executoriu de drept în România, fără parcurgerea niciunei alte proceduri.

Însă, există și alte instrumente internaționale care ar putea umple golul lăsat de Regulament, cu toate că nu un regim juridic identic, ci doar asemănător. Este astfel exemplul Convenției de la Haga din 2005 privind acordurile de alegere a forului. În măsura în care Regatul Unit va semna Convenția de la Haga1 astfel încât aceasta să devină aplicabilă de la momentul ieșirii Regatului Unit din Uniune sau imediat după această ieșire, atunci toate efectele care anterior erau generate de Regulament, vor fi pe viitor produse prin intermediul Convenției. Totuși, această afirmație este corectă doar în măsura în care discutăm despre clauze de alegere exclusivă a competenței în favoarea instanțelor din Regatul Unit, hotărârea fiind astfel pronunțată în temeiul respectivei clauze, întrucât acesta este domeniul de aplicare al Convenției.

Pentru a fi aplicabilă Convenția de la Haga, Regatul Unit va trebui să adere la această Convenție, întrucât parte membră în prezent este Uniunea Europeană. Într-adevăr, deși această Convenție este aplicabilă și Regatului Unit, acesta fiind stat membru în prezent la această Convenție, ulterior Brexitului, odată cu pierderea statutului de stat membru al Uniunii Europene, va fi pierdut și statutul de parte la Convenție. Însă, pentru a adera la această Convenție nu este necesar acordul celorlalte state (în afară de Uniunea Europeană, părți la Convenție sunt Mexic și Singapore).

Totuși, nici această soluție nu este la adăpost de orice riscuri privind aplicabilitatea sa. Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Convenție prezenta convenție se aplică acordurilor de alegere exclusivă a forului încheiate după intrarea sa în vigoare în statul instanței alese, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol prezenta convenție nu se aplică litigiilor inițiate înainte de intrarea sa în vigoare în statul instanței alese. Însă, cu toate acestea, se poate considera că dispozițiile Convenției au intrat deja în vigoare în Regatul Unit, având în vedere ratificarea de către Uniunea Europeană a acesteia, deși Regatul Unit nu este ea însăși semnatară a Convenției.

De asemenea, există și alte convenții internaționale cu efecte similare, însă aplicabilitatea acestora este discutabilă. Astfel, este posibil să se poată aplica Convenția de la Bruxelles din 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, la care Regatul Unit a aderat la momentul la care a devenit stat membru la Comunitatea Economică Europeană. De asemenea, s-ar putea aplica Convenția de la Lugano din 2007, însă pentru a fi posibil acest lucru Regatul Unit trebuie să adere la Convenție în mod formal, iar acest lucru necesită acordul unanim al celorlalte state membre potrivit art. 72 alin. (3) al Convenției. Cu toate acestea, se poate obține acest rezultat și într-o altă modalitate, respectiv Regatul Unit poate să re-intre în Asociația Europeană a Liberului Schimb, care este parte la această Convenție.

Cu toate acestea, este foarte probabil să existe un acord în acest sens între Regatul Unit și Uniunea Europeană, în cazul în care acestea ajung la un numitor comun. În acest sens, Consiliul UE a publicat în data de 22 mai 2017 Directivele pentru negocierea unui acord între Regatul Unit și Uniunea Europeană prin care să se stabilească condițiile ieșirii Regatului Unit din Uniune2 . În legătură cu problema analizată de noi, se prevede faptul că Acordul dintre Uniune și Regatul Unit ar trebui să prevadă că hotărârile pronunțate înainte de momentul Brexitului ar trebui să rămână în continuare sub incidența dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii existente anterior Brexitului. În cazul în care Regatul Unit va fi de acord cu aceste propuneri, Acordul ce va fi încheiat va conține astfel de prevederi.

Din paragraful precedent se confirmă soluția propusă în prezentul articol, în sensul în care ulterior Brexitului, de principiu, o hotărâre pronunțată de o instanță din Regatul Unit nu va fi recunoscută și nu va putea fi pusă în executare fără nicio formalitate prealabilă în restul statelor membre, întrucât Regatul Unit nu va mai fi stat membru la acel moment. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, ar fi inutile astfel de dispoziții ale Acordului ce este posibil se se încheie între Regatul Unit și Uniune, care să prevadă aceste efecte.

Concluzionând, în măsura în care se va dori executarea silită a unei hotărâri ce a fost pronunțată în Regatul Unit la un moment la care acesta era stat membru UE, însă executarea are loc ulterior Brexitului, Regatul Unit trebuie să fie considerat stat terț prin raportare la momentul declanșării executării. Astfel încât, vor deveni incidente dispozițiile C.proc.civ. privind recunoașterea și executarea hotărârilor străine, fiind înlăturate de la aplicare dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012, însă aceasta doar în cazul în care se dorește executarea în România. Nu astfel vor sta lucrurile dacă între Regatul Unit și Uniunea Europeană va fi încheiat un Acord care să prevadă contrariul ori Regatul Unit va adera la alte instrumente internaționale care produc efecte similare: Convenția de la Bruxelles, Convenția de la Haga, Convenția de la Lugano.